Instrumentele de represiune digitală, spyware, campanii de phishing, deturnarea conturilor și hărțuirea coordonată, au devenit la fel de periculoase pentru apărătorii drepturilor omului ca intimidarea fizică. Grupurile pentru drepturile omului, organizațiile care sprijină victime ale infracțiunilor precum victime ale traficului de ființe umane sau jurnaliștii de investigație pot fi ținta unor atacuri care urmăresc să extragă informații, să intimideze o organizație sau să facă rău membrilor și comunităților pe care le deservesc. (German Marshall Fund)

România nu face excepție, iar discuția privind securitatea digitală în societatea civilă românească rămâne periculos de ne-abordată.

Spațiul acordat societății civile s-a restrâns dramatic în Europa de Est. Propunerea sau adoptarea de legislație restrictivă au împins apărarea drepturilor în plan secund, atacurile asupra libertății de asociere fiind însoțite de reprimarea libertății de exprimare, închiderea mass-mediei independente și persecutarea activiștilor (IFEX).

Organizațiile Access Now și Citizen Lab au documentat atacuri de phishing la scară largă vizând ONG-uri din Europa de Est, mass-media independente și organizații pentru drepturile omului. Unul dintre cele mai recente, „COLDRIVER” (2024), a fost asociat cu o unitate de hackeri ruși, Callisto Group, despre care se crede că era sub controlul FSB, care folosea documente de grant și propuneri de finanțare pentru a păcăli victimele (The Insider). Un alt caz ilustrativ vine din Serbia, unde poliția a utilizat spyware împotriva jurnaliștilor și activiștilor, instalat pe telefoanele mobile ale acestora — demonstrând că represiunea digitală nu vine doar din exterior, ci și din interior(Amnesty International via AP News, 2024).

România nu face excepție de la această situație regională. Siguranța jurnaliștilor rămâne un motiv serios de îngrijorare. Supravegherea este o problemă semnificativă, interferența procurorilor în activitatea jurnalistică echivalează cu hărțuire, iar sistemul judiciar încearcă din ce în ce mai mult să oblige presa să își dezvăluie sursele (Reporteri fără Frontiere). Raportul OCDE privind spațiul civic din România (2023) descrie societatea civilă ca fiind activă, dar fragilă, confruntată cu limitări structurale de capacitate și resurse. Pe de altă parte, violența digitală și hărțuirea online nu sunt abordate cu aceeași urgență ca amenințările fizice, iar majoritatea guvernelor UE nu au luat măsuri adecvate pentru a îmbunătăți situația. (Liberties.eu)

Peste 70% dintre cei peste 200 de participanți reprezentând 192 de organizații la un eveniment TechSoup România dedicat securității digitale pentru ONG-uri au declarat că era primul eveniment de acest gen pentru ei. Unul din patru raportase deja un incident de securitate în ultimele 12 luni. Motivele sunt structurale: din lipsă de fonduri, ONG-urile prioritizează costurile de program în detrimentul celor operaționale, iar securitatea digitală este tratată drept „cheltuială generală”, fiind descurajată de donatori. Această dinamică este deosebit de acută pentru organizațiile care reprezintă comunități minoritare — grupuri pentru drepturile romilor, organizații LGBTQ+, asociații ale minorităților etnice — care operează cu cele mai mici bugete, dar dețin date sensibile și sunt puternic expuse politic. (German Marshall Fund)

Organizații precum RISE Project, platforma de jurnalism de investigație care a dezvăluit cazuri majore de corupție și crimă organizată, depind aproape în totalitate de infrastructură digitală sigură. O breșă de securitate nu ar fi un simplu inconvenient tehnic — ar putea expune surse la pericol fizic și distruge ani de probe acumulate. ONG-urile și think tank-urile se numără printre primele trei sectoare cele mai vizate de atacuri la nivel global (Microsoft Digital Defense Report, via German Marshall Fund).

În același timp, există un decalaj major între Europa de Est si Europa de Vest. Organizațiile din capitalele occidentale pot accesa relativ ușor consultanți pro bono, programe de formare finanțate de UE și rețele de sprijin consacrate. În România și țările vecine, în special în afara marilor centre urbane, astfel de resurse sunt mult mai puține. Ecosistemul european de educație în securitate digitală este în creștere, dar distribuit foarte inegal. (IntechOpen).

Securitatea digitală nu este o chestiune tehnică de lux. Pentru un jurnalist care își protejează o sursă, pentru un activist ale cărui comunicații sunt monitorizate sau pentru un ONG care este ținta atacurilor digitale, ea reprezintă diferența dintre siguranță și pericol, între a fi auzit și a fi redus la tăcere.

Fără resurse, fără formare și fără sprijin dedicat, societatea civilă din România rămâne vulnerabilă tocmai în momentele în care contează cel mai mult. Susținând securitatea digitală, susții drepturile omului.